Semanário “Acum”/Rádio Roménia – Julho 2009

La plimbare prin Porto, un oraş cu personalitate

por Corneliu Popa

Dacă Lisabona este celebră pentru soarele ei strălucitor şi lumina alburie, oraşul Porto, în Nordul Portugaliei, deşi mai cenuşiu la culoare are şi el farmecul său.

Promenada pe malul râului Douro, la marginea cartierelor populare cu străzi înclinate şi înguste oferă vizitatorului un unghi de vedere unic spre pivniţele cu vin de Porto situate pe malul celălalt, în oraşul geamăn Vila Nova de Gaia.

Ţipetele pescăruşilor anunţă prezenţa peştilor ori în râu, ori pe mal provenind de la cele câteva restaurante pline de turişti. Localnicii îşi văd de treabă: bărbaţii la pescuit, în timp ce doamnele întind pe sfori nesfârşite rufele multicolore.

După o croazieră pe Douro pe sub cele şase poduri care unesc malurile, ne îndepărăm de râu şi vizităm Palatul Bursei, sediul Asociaţiei Comercianţilor din Porto. Clădirea austeră, fostă mănăstire, ascunde un tezaur bine îngrijit: salonul arab.

Ghida turistică Luisa Cunha ne explică: “Această sală a fost concepută ca să servească drept salon de ceremonii. În anul 1834 comercianţii s-au întrunit şi au hotărât să decoreze această sală în stil arab. Sunt evidente influenţele Palatului Alhambra din Granada. Munca de ornamentare a durat 18 ani iar pereţii sunt poleiţi cu aur. Toate uşile şi ferestrele sunt pictate manual. Uşile sunt ornate cu inscripţii în limba arabăcare, însă, se pare că nu înseamnă nimic.

Stilul arab este considerat cel mai pompos, acesta a fost singurul motiv care a determinat alegerea sa. Dar pentru a semnala că ne aflăm la Porto, în Portugalia, au pus şi emblema oraşului şi a ţării. În această sala este totul permis, mai puţin două lucruri: fumatul şi dansul, pentru că ornamentele sunt extrem de sensibile”.

După vizita la palatul Bursei ne oprim, obligatoriu la Turnul Clericilor, simbolul oraşului Porto, după cum subliniază Luisa Cunha: “Turnul Clericilor face parte dintr-un complex format dintr-o biserică, clădire centrală unde puteau sta călugării fără adăpost, iar în spatele acestei clădiri se înalţă turnul cu o formă deosebită şi care a devenit simbolul oraşului Porto.

Este un turn în stil baroc, din granit, cu o înălţime de 76 de metri şi 225 de trepte în spirală. Priveliştea de sus, la 360 de grade este covârşitoare. Prin imponenţa sa, Turnul Clericilor îi ajuta şi pe navigatori să se orienteze la intrarea în portul oraşului”.

Obosiţi după urcuşul halucinant, pe deplin răsplătit de vederea panoramică a împrejurimilor, ne îndreptăm, acum, spre un alt obiectiv obligatoriu: piaţa Bulhão.

Clădirea aduce puţin cu Hala Traian din Bucureşti. Dar sufletul ei sunt celebrele şi pitoreştile vânzătoare de peşte. Politicienii portughezi ştiu deja: orice campanie electorală trebuie să treacă prin piaţa Bulhão, la sărutat vânzătoarele de peşte.

Până să intrăm, ghida noastră, Luísa Cunha, ne ajută să ne-o imaginăm: “Piaţa Bulhão este o clădire veche de circa o sută de ani, construită cu scopul exclusiv de a servi drept piaţă. Are o formă pătrată cu 4 intrări şi un etaj. Centrul este descoperit iar piaţa se face în aer liber. Este o construcţie originală din fier şi sticlă. Cât despre vânzătoarele din Piaţa Bulhão, îşi transmit meseria din generaţie în generaţie. Unele muncesc aici de 30 – 40 de ani şi înainte şi-au ajutat părinţii şi bunicii la aceleaşi tarabe inaugurate în anul 1915”.

La colţul pieţei un acordeon îşi cântă trist sărăcia… Intru hotărât să ascult şi mai ales să intru în vorbă cu celebrele vânzătoare din Bulhão.

Maria de Jesus vinde peşte proaspăt adus, după cum îmi povesteşte, dis de dimineaţă din piaţa de peşte en-gros. “Cu ce să te servesc, scumpule?”, mă întreabă femeia între două vârste cu un şorţ brodat în alb şi albastru, culorile culubului de Fotbal FC Porto. Mă îmbie cu calamari şi sardele: “Sunt toate produse naţionale!”, mai pune ea ştampila de calitate.

Mă despart de culorile pieţei, de cenuşiul baroc al clădirilor, şi de Luísa şi de Maria de Jesus, iar trenul pendular spre Lisabona îmi oferã o ultimă imagine panoramică a oraşului Porto, un oraş fermecător cu multă personalitate!

Semanário “Acum”/Rádio Roménia – Novembro 2008

Portugalia: o vizită la Casa Muzicii din Porto, ex-libris arhitectonic şi muzical

por Corneliu Popa

Inaugurată în anul 2001, când oraşul Porto a fost Capitala Europeană a Culturii, Casa Muzicii a devenit imediat un ex-libris al Portugaliei.

Spaţiul, conceput de arhitcetul olandez Rem Koolhaas surprinde prin aspectul exterior futuristic, dar mai ales prin nenumăratele colţuri unde se naşte muzica în interiorul său.

Ghida Verónica Moreira ne ajută să vizualizăm: “Oraşul Porto este un oraş în stil baroc, în care predomină tonurile de culoare cenuşie. Clădirile dimprejur sunt foarte vechi în timp ce Casa Muzicii pare un cristal cu multiple feţe, un diamant neşlefuit care a căzut în zona aceasta a oraşului. Iar din coliziunea cu pănmântul iau naştere două unde de şoc, reprezentate prin două valuri de marmură de o parte şi de alta a clădirii.

Casa Muzicii este construită din beton alb, care crează un contrast şi mai puternic, de data aceasta o diferenţă nu de stil, ci de culoare: albul în contrast cu cenuşiul oraşului”.

Odată intraţi în Casa Muzicii, curiozitatea ne îndeamnă să deschidem uşile şi să vedem ce se întâmplă. Sala principală este şi cea mai expusă. Doi pereti din sticlă crează sugestia de transparenţă care ne va călăuzi în plimbarea noastră. De altfel toate celelalte săli au vedere spre această sală cu decoraţiuni poleite cu aur.

Una dintre camere este pardosită cu un covor din cauciuc ca să amortizeze căderile. Aici părinţii îşi pot lăsa copii în grija educatoarelor de la Casa Muzicii şi să asiste liniştiţi la concerte.

Mai deschidem o uşă iar simţurile ni se trezesc în faţa unui perete înclina de culoare portocalie.

Verónica Moreira ne explică: “Această expoziţie se numeşte Sound-space şi toate instrumentele sunt dotate cu senzori de mişcare. Pe măsură ce intrăm în sală auzim sunete de animale şi alte sunete.

Ideea este să ne eliberăm puţin de sub dictatura vederii şi să stimulăm celelalte simţuri. Senzorii nu emit mereu aceleaşi sunete. De fapt noi creăm sunetele prin mişcările pe care le facem.

Scopul este de a compune o melodie cu propriile noastre corpuri. Ne aflăm, dealtfel, în sala portocalie, o culoare care transmite energie şi bucurie şi atrage imediat atenţia”.

Dar una dintre principalele atracţii ale Casei Muzicii din Porto se petrece dumnica dimineaţa când au loc concertele pentru bebeluşi.

“Sunt concerte foarte interesante – mă lămureşte anfitrioana noastră – care fac parte din serviciile educative ale Casei Muzicii. Intenţia este de a pune copiii de la 0 la 5 ani în contact cu muzica pentru a începe să o aprecieze.

Scoatem toate scaunele din sala unde ne aflăm şi punem pe jos perne mari colorate unde se aşează copiii şi părinţii. Spectacolul este interactiv pentru că interpreţii cântă şi dansează pentru copii în mijlocul sălii”.

De multe ori, îmi spunea Verónica Moreira, copiii se entuziasmează şi încep să se caţere pe pian sau îşi bagă mâinile în saxofon în căutarea notelor muzicale. Nu e de mirare că biletele sunt mereu epuizate.

Iniţiatorul acestor concerte, Paulo Loureiro, ne explică utilitatea lor: “Concertele nu sunt numai pentru bebeluşi. Mămica sau tăticul lor îi ţin în braţe, respiră şi se emoţionează cu ceea ce se petrece în jurul lor. Pe de altă parte, copiii descoperă că muzica nu provine din CD’uri sau din cutii, muzica este făcută de oameni care se emoţionează iar acest aspect este foarte important.

Majoritatea copiilor din zilele de azi învaţă să cânte la şcoală dar nu prea ştiu să asculte. De aceea am ales piese fără cuvinte, pentru ca publicul să nu se concentreze pe mesajul textului. Cel mai important este că bebeluşii pot asculta muzică de calitate, în direct şi diversificată”.

De la jazz la muzică clasică bebeluşilor le plac toate stilurile muzicale, iar la ieşirea din Casa Muzicii părinţii se pot juca şi ei pe calculator şi pot compune melodii.

Jornal O Estado do Maranhão – Novembro 2006

O Douro e o Vinho do Porto

por Anete Ferreira

Portugal comemora os 250 Anos do lançamento das bases da constituição da Região Demarcada do Douro e de um sistema de regulação da produção e comércio dos seus vinhos. O ato foi oficializado através do Alvará Régio de 10 de setembro de 1756, que instituiu a Companhia Real da Agricultura das Vinhas do Alto Douro.

Independente das interpretações históricas acerca do seu significado político, econômico ou social, o governo pombalino, agiu acertadamente com notável pioneirismo a nível mundial, impondo conceitos e princípios de defesa de uma denominação de origem controlada, hoje aceita, genericamente, pela maior parte dos países produtores, em especial a Europa. A milenar construção da vinha em socalcos levou a UNESCO a classificar o alto douro vinhadeiro, que engloba 24 mil hectares de 13 municípios, como Patrimônio Mundial da Humanidade em dezembro de 2001.

O Vinho do Porto pela sua qualidade atraia comerciantes ingleses e franceses, em meados do século XVIII, época em que alguns produtores e negociantes inescrupulosos passaram a misturar ao vinho duriense outros produtos. Utilizavam baga de sabugueiro para dar cor, açucar para dar maior grau e muita água para aumentar o volume. Todavia, se a comercialização do Vinho do Porto tendia a aumentar consideravelmente, a certa altura, a qualidade baixou, havendo de imediato uma grande quebra no comércio.

Instalada a crise no Douro no reinado de D. José I, o Primeiro-ministro Sebastião José Carvalho de Melo, o Marquês de Pombal, criou a Companhia Geral da Agricultura das Vinhas do Alto Douro, em 1756, que consistia essencialmente na regulamentação do comércio de vinhos produzidos na Região Demarcada do Douro – RDD. O diploma legal fixa os preços, diferenciando as qualidades, estabelecendo penalidades e privilégios, ficando demarcadas todas as terras naquela Região capazes de produzir o Vinho do Porto.

O rio Douro nasce na Espanha na Serra de Ribera del Duero. Chega a Portugal por Miranda do Douro, iniciando sua descida de 400 metros. No planalto espanhol, atravessa um solo argilo-calcário, com um clima continental, havendo a predominância da casta tinto fino. Em terras portuguesas atinge uma zona de clima semi-desértico, alcançando a região de clima semi-marítimo. Ao longo do seu percurso de 927 quilômetros percorre cinco Denominações de Origem Controlada – DOC.

Embora a demarcação tenha ocorrido no ano de 1756, grainhas de uvas foram encontradas numa estação arqueológica do Calcolítico, na cidade de Buraco da Pala, próximo a localidade de Mirandela, com mais de três mil anos. É no final do Império Romano, nos séculos III-IV, que os testemunhos da vitivinicultura começam a tornar-se significativos. Durante séculos os habitantes do Douro se dedicaram à construção dos socalcos de xisto e à produção de vinho. A designação de Vinho do Porto surgiu somente na segunda metade do século XVII, quando se iniciou a exportação deste produto para a Inglaterra. Historiadores afirmam que esta designação está ligada à cidade do Porto, local de onde partiam os barcos Rabelo, carregados de vinho.

Desde há séculos que a uva é o sustento de gerações. As populações, como um cantar de trabalho diz: “Gaba-te cesto que vais à vindima”. São mulheres e homens carregando nos ombros o peso das uvas colhidas naquelas íngremes encostas vinhateiras do Douro. sob um sol impiedoso. Ouvem-se as habituais cantilenas, enquanto mãos rudes desengaçam sem beliscar este fruto que em breve é esmagado e verte-se em néctar para garrafas com a chancela de Vinho do Porto.

No trabalho cotidiano ouve-se o linguajar dos habitantes, palavras, dizeres, conversas e gírias que fogem à nossa compreensão. São como códigos pessoais, de gente que dá nomes muito seus à arte que copia desde os seus antepassados. Eis alguns exemplos de como se fala no Douro com respeito ao vinho: Bagaço – partes sólidas da uva esmagada, impregnadas de vinho após o escorrimento; quando esgotadas pela passagem constituem o bagaço prensado; Baumé – escala de densidade utilizada para mostos (o sumo da uva antes de completar a fermentação) e vinhos doces que permite inferir o grau de doçura do produto; Desengace – separação dos bagos de uva dos engaços; Esmagamento – esmagar as uvas para libertar o mosto; Escorrimento – escoamento, antes da prensagem, do suco contido nas uvas esmagadas ou no bagaço; Pisa – esmagamento das uvas para se fazer o vinho quando efetuado pelos pés do homem. E assim sucessivamente.

Mesmo com a implantação da moderna tecnologia que permite a mecanização da região com  novas formas de plantar as vinhas, a mão do homem permanece fiel ao trabalho vinheiro. A criação do Instituto dos Vinhos do Douro e Porto em 2003, possibilita o controlo e a fiscalização da produção dos vinhos da RDD, apoiado pela Casa do Douro e da Associação das Empresas de Vinho do Porto. Há 250 anos que a paisagem permanece inalterada, proporcionando passeios pelo rio ou a pé pelos socalcos na região do Douro.